Am aflat de frații Tate nu din vreo anchetă de presă, nici dintr-o dezbatere la televiziune (că prea le ridică mingea la fileu), ci... de la fiica mea. Acum patru sau cinci ani. Clasa a 7-a. Un vârf de copil, crescut cu literatură bună, argumente solide și glume care n-au nevoie de misoginism ca să fie inteligente.
— Mamă, știi cine sunt Andrew și Tristan Tate?
— Nu, dragă. Cine sunt și, mai ales, de ce mi-ar păsa?
Ei bine, mi-a păsat. Sau mai bine zis, a început să-mi pese mult prea târziu.
Mi-a spus că toți băieții din clasă îi urmăresc cu fascinație. Le știu replicile pe de rost, le aplaudă clipurile ca pe revelații divine și se reped în comentarii vitriolante dacă îndrăznești să spui ceva rău despre idolii lor. Dar ce m-a șocat cel mai tare n-a fost asta. Ci că și fetele — da, fetele! — le luau apărarea. Își închipuiau, poate, că așa arată masculinitatea autentică. Sau că „bărbat adevărat” e sinonim cu aroganța, cu disprețul față de femei și cu acel aer de șmecher de Instagram care confundă succesul cu strigătul cel mai tare.
Recunosc cu o rușine târzie că nu am realizat pericolul atunci. M-am gândit, poate ca orice om crescut în România cu lecția bunului-simț, că avem destui anticorpi. Că, în pofida impostorilor și a scamatorilor care ne bântuie politica și presa, societatea românească are încă busola internă pentru a depista derapajele.
M-am înșelat.
Astăzi, în 2025, frații Tate au ajuns nu doar să influențeze adolescenții pe internet, ci și intenția de vot a adulților. Da, votul. Dreptul sacru câștigat cu greu de generațiile anterioare e acum sedus de fantasme cu Lamborghini, cu bătăi metafizice despre „adevărata putere masculină” și cu teorii conspiraționiste cât toate zilele.
Frații Tate nu sunt un simplu fenomen de TikTok. Sunt metastaza unui model de societate care și-a pierdut criteriile. Care încurajează zgomotul în locul gândirii, batjocura în locul empatiei și dominația în locul cooperării. Ei nu atacă doar drepturile femeilor — deși acolo lovesc cel mai vizibil — ci subminează ideea însăși de umanitate egală, de respect reciproc, de libertate gândită cu cap, nu urlată cu pumnii strânși.
Iar peste toate acestea, s-a așezat liniștită și impotența sistemului de justiție românesc. În toți anii în care s-au plimbat nestingheriți prin România — cu vile, mașini, petreceri și live-uri cât cuprinde — justiția nu a fost capabilă să-i aresteze și să-i aducă în fața legii. Dosare întinse, anchete pasive, tergiversări care miros a complicitate. Din fericire, Marea Britanie nu mai are răbdare. Statul care i-a crescut acum îi vrea înapoi. Cu capete clare de acuzare și cu o dorință firească de a repara ce n-am fost noi în stare să oprim.
Ce ne facem cu băieții care ajung să creadă că dragostea e slăbiciune, că violența e stil de viață și că a respecta o femeie te face mai puțin bărbat? Ce ne facem cu fetele care ajung să creadă că trebuie să se supună pentru a fi iubite?
Ne trezim, asta ne facem. Că dacă nu ne trezim, o să ajungem să le învățăm numele din buletinul de vot.
Și atunci să nu ne mai mirăm că lumea arde, dar Instagramul ne zice că totul e „boss life”.
