Povestea unei seri obișnuite, dintr-un oraș unde prea multe femei tac.
Este seară. Mă întorc spre casă cu autobuzul 116. Privesc pe geam, iar în spatele meu se aud vocile unor băieți:
— „Eu o pleznesc pe a mea. Cum ridică vocea la mine, cum îi dau o palmă. Să vezi ce liniștită e după aia.”
Ceilalți râd. Au cel mult 16 ani.
Mă întorc și îi privesc. Trec câteva secunde de liniște. Nu știu dacă au tăcut din cauza privirii mele sau doar s-au plictisit.
Altă seară. Alt drum spre casă. De data aceasta, cu metroul.
Vagonul e plin de femei — obosite, tăcute, privind în gol după o zi de muncă.
Și mă întreb, inevitabil: cum își educă băieții?
Oare băieții lor vor râde și ei când un prieten povestește cum „a pus-o la punct” pe iubita lui?
Nu vom putea opri spirala violenței până când fiecare familie nu își va învăța copiii că violența nu e normală.
Violența nu e putere.
Violența nu rezolvă probleme.
Violența aduce doar tăcere, frică și o imensă durere.
Duminică 19 Octombrie 2025 mergem la Marșul împotriva violenței asupra femeilor.
Pentru toate femeile care au tăcut.
Pentru toate care n-au mai apucat să vorbească.
Pentru toate care încă speră că lumea se poate schimba.
#ÎmpreunăPentruFemei#StopViolenței#MarșulÎmpotrivaViolenței#Respect#Demnitate#Solidaritate