Florin și Anca sunt doi oameni obișnuiți. Ea profesoară, el lucrează într-un service auto. După mulți ani de muncă și rate, au reușit să-și ia un apartament cu trei camere într-un cartier decent din Pitești. N-au trăit pe picior mare, dar au reușit să strângă cât să plece în fiecare vară, o săptămână, la mare în Grecia. Nu lux, dar o vacanță muncită.
Într-o seară, Florin a văzut la televizor un politician nou, cu aer serios, care zicea:
„Vacanțele în afara țării trebuie făcute după ce rezolvăm drumul copiilor către școală. Nu mai plecați din țară ca niște egoiști!”
Apoi, alt politician a spus într-o dezbatere:
„Casele lăsate goale sau cu prea multe camere trebuie luate de stat și date altora, pentru un euro.”
La început, Florin a râs. „Hai, mă, cine să-ți ia casa că n-o folosești ‘cum trebuie’?”
Dar peste câteva luni, a primit o notificare:
„Locuința dvs. figurează ca neutilizată eficient. Doi locatari în trei camere. Conform noilor reguli de optimizare locativă, apartamentul poate fi redistribuit. Aveți termen 30 de zile pentru justificare.”
Au dat telefoane, s-au dus la Primărie. Li s-a explicat politicos:
„Nu vi se ia nimic. Dar în România nouă, toată lumea trebuie să contribuie. Dacă nu vreți să împărțiți locuința, trebuie să plătiți o taxă de solidaritate. Sau să o închiriați prin programul național, la preț simbolic, către familii vulnerabile.”
În același timp, aplicația cu care cumpărau bilete de avion le-a cerut un „cod de responsabilitate civică” pentru a putea ieși din țară. Trebuiau să demonstreze că „au ajutat la modernizarea comunității” — prin muncă civică. Altfel, nu li se aproba plecarea.
„Până nu punem toți umărul la drumurile patriei, nimeni nu pleacă la relaxare”, spunea mesajul.
Anca a început să plângă. „Am muncit o viață întreagă, am stat aici, am plătit toate taxele. Și acum ni se spune că nu ne putem bucura de viață pentru că n-am săpat șanțuri?”
La țară, în satul copilăriei Ancăi, vecinul lor de peste drum — Ghiță și soția lui Maria — tocmai terminaseră o casă frumoasă, cu etaj. Munceau de ani buni în Spania, la îngrijit bătrâni și construcții. Tot ce câștigaseră investiseră în acea casă.
Nu apucaseră să se mute definitiv în ea. Veneau vara, o mai amenajau, își aduseseră mobila, gardul, centrala.
Într-o zi, au aflat de la primar că terenul și casa fuseseră trecute la „nefolosite”. Se invoca o lege nouă: dacă o locuință stă nelocuită mai mult de 9 luni pe an, statul o poate redistribui „provizoriu” către o familie cu domiciliul stabil.
„Ați ales să trăiți în altă țară, nu în România. Vreți să aveți casă aici doar pentru vacanță?”, i s-a spus lui Ghiță la telefon.
Când au venit în august, și-au găsit casa locuită de o familie cu patru copii. Li s-a oferit, în schimb, dreptul de apel și posibilitatea să primească înapoi locuința în „cel mult 3 ani”.
„N-am muncit o viață în străinătate să-mi ia cineva casa de-acasă”, a zis Maria, cu lacrimi în ochi. Dar nimeni n-a ascultat.
Pe hârtie, nimeni nu le-a luat nimic. În realitate, simțeau că pierd tot:
— libertatea de a pleca unde vor,
— dreptul la intimitate,
— munca lor de o viață,
— casa visurilor lor.
Așa începea România nouă: cu vorbe despre „solidaritate” și „demnitate”, dar cu pașii apăsați ai unui stat care decide cine merită să aibă și cine trebuie să dea înapoi — chiar și când deja a plătit tot.
Notă: Declarația „Vacanțele în afara țării ar trebui să se facă după ce rezolvăm problema drumului copiilor către școală” îi aparține lui Călin Georgescu, propunerea de prim-ministru al lui George Simion.
Dacă nu vrei ca această poveste să devină realitate, mergi la vot pe 18 mai 2025. Pentru libertate. Pentru dreptul la proprietate individuală.
