Am făcut Politehnica și am stat cinci ani în căminele din Regie.
În fiecare dimineață traversam Dâmbovița, treceam prin parcul Politehnicii, apoi intram pe la Energetică ca să ajung în amfiteatrele EA de la Electrotehnică. Iarna intra zăpada prin geamurile prost izolate, iar noi scriam cu mănuși, înghețați. Eram copii veniți din orașe diferite ale țării, dar toți iubeam într-un fel orașul în care ne trăiam studenția.
Apoi am plecat. Am lucrat 13 ani la Centrala Nucleară de la Cernavodă și, oricât de important era ce făceam acolo, mi-a fost dor. Mi-a lipsit Bucureștiul în fiecare zi — clădirile lui, străzile, agitația, oamenii grăbiți, tot.
Când m-am întors, l-am regăsit schimbat. Un oraș imperfect, da — dar vibrând ca o capitală europeană în devenire. Cu minusuri, dar și cu farmec, cu încercări, dar și cu speranță.
Sunt consilieră locală în Sectorul 4. Și, în multe ședințe, ni se spune: „când veți avea majoritate, să faceți voi altfel”.
Poate nu vom avea niciodată majoritatea.
Dar iubim Bucureștiul la fel de mult, indiferent de câte voturi avem.
La fel ca Ciprian Ciucu.
El vorbește despre oraș nu ca despre o funcție, ci ca despre un lucru prețios, trăit, integrat emoțional.
Vorbește cu respect. Cu responsabilitate. Cu dragoste.
Și cred cu toată sinceritatea că, atunci când oamenii care iubesc un oraș se ridică pentru el, binele învinge întotdeauna întunericul.