Următorul dialog nu este imaginar
Personaje:
Ana, 82 de ani, bunică din Botoșani
Cristina, 42 de ani, fiica ei, plecată de 20 de ani în Italia
Decor: lumina caldă în casa Anei, o icoană pe perete, o cană de ceai. Cristina într-o bucătărie modernă, în întunericul serii italiene. Se sună prin video.
Cristina (cu dor și revoltă):
Mamă Ana... dacă ai ști cum mă simt. Departe, muncind ca o sclavă, și acolo, nimic nu se schimbă. M-am săturat. O să votez cu cine promite că dărâmă tot. Să ardă totul, să înceapă de la zero!
Ana (surprinsă, cu calm):
Ai grijă, mamă dragă. Când începe „de la zero”, noi, bătrânii, știm cine pierde. Că am trăit când a venit „eliberarea” cu baioneta și cu frig în casă.
Cristina (încruntată):
Dar ăsta nu-i rus, mamă. E român. Zice că salvează țara, că alungă hoții, că nu se înclină la nimeni.
Ana (cu vocea stinsă):
Și Stalin zicea că salvează poporul. L-au salvat pe tata, luându-l în Siberia. N-am știut nici mormântul... Asta vrei pentru România?
Cristina (cu glas mai moale):
Dar eu vreau să dau o lecție. Să-i usture. Să știe că diaspora nu mai înghite.
Ana (cu durere, dar și blândețe):
Nu ne dai nouă o lecție, fată... Ție, poate, îți va fi bine. Dar pe mine cine mă apără? Pe vecina ta, care n-are bani de pastile? Pe copiii din sat care n-au cărți?
Cristina (în tăcere, cu lacrimi în ochi):
N-am vrut să vă fac rău... doar... am obosit.
Ana (zâmbind trist):
Știu, puiule. Dorul nu se răzbună. Se întoarce acasă cu grijă, cu speranță, cu drag. Fii pod, nu sabie.
Cristina (încet):
Te iubesc, mamă... și nu o să votez ca să vă pedepsesc.
Ana (cu ochii umezi):
Așa să faci, puiul mamei. Că noi mai credem în tine.
(Se lasă liniștea. Sunetul slab al unei linguri care amestecă ceaiul. Un oftat. Luminile se sting încet.)
Românii rămași acasă îi roagă pe frații lor din diaspora să nu voteze cu ura și să nu condamne țara la iadul terorii și tiraniei. Și noi, cei de aici, vrem să trăim în Europa – liber, demn și în siguranță – așa cum trăiți voi, cei plecați.
