I-am ascultat. Oameni simpli, care muncesc în schimburi, în fabrici, pe salarii mici, în condiții grele. Oameni care nu se mai plâng – doar speră. Și acum speranța lor s-a agățat de un nume: George.
„Iese George președinte și închide toate fabricile străine, și face unele românești.”
„Le trece la stat și ne dă acțiuni, le conducem noi.”
„Îl pune prim-ministru pe Georgescu și ne scapă de sărăcie.”
Le-au spus cu atâta convingere, încât te doare inima să le spui adevărul. Pentru că nu sunt proști. Sunt doar oameni care au fost mințiți prea mult timp și prea des. Care s-au săturat să muncească pe nimic, în timp ce alții își permit vacanțe și vile. Care n-au avut niciodată hainele scumpe la care au visat. Care au fost râsul orașului când au venit de la sat cu treningul cel bun. Care au fost marginalizați, ironizați, ignorați.
Și-acum, pentru prima dată, simt că au o putere: o ștampilă. O ștampilă care – cred ei – le poate răzbuna toate umilințele.
Dar adevărul e că nu le va aduce nimic din ce li s-a promis.
Nu vor exista fabrici românești deschise peste noapte.
Nu vor primi acțiuni.
Nu va curge lapte și miere.
Vor rămâne fără joburi. Cu rate neplătite. Cu prețuri care explodează. Cu economia prăbușită și cu copiii lor mai săraci decât au fost ei vreodată.
Aș vrea să-i pot opri înainte de prăpastie. Să le spun că nu e vina lor că au fost păcăliți atâta amar de vreme. Dar acum, chiar au de ales. Iar alegerea greșită ne va costa pe toți.
Pentru că transa asta de revoltă și răzbunare n-are cum să construiască ceva. Doar să dărâme. Iar sub dărâmături, tot ei rămân îngropați primii.
